Abia reușisem să adorm din cauza unei mâncărimi ciudate pe care o simțeam pe tot corpul. De 4 ani tot o simțeam. Aproape că m-am obișnuit cu ea. 

• Pst, pst, aud deodată printre vise. 
•  Cine-i? Întreb curios.
• Aici, eu, acarianul de saltea
•  Fugi de aici, sunt alergic la tine! Îmi faci rău!
•  Știiiiu! Dar nu e vina mea, e vina ta! Răspunde cu tupeu ăsta mic.
•  A mea? E vina mea că m-am născut? Răspund eu furios de-acuma.
• Nici vina mea nu-i că m-am născut, spune păianjenul minuscul către mine.

Am stat un pic să mă gândesc. Când mă enervez pe diverse treburi, mama mea îmi spune să fiu calm și sa îmi golesc un pic capul, să mă gândesc la ce mă supără.  Practic, mă supăra mâncărimea, mâncărimea era cauzată, cum mi-a explicat mie mama mea, de niște păianjeni minusculi care îmi atacă pielea. Pe păianjenul ăsta minuscul nu l-am întâlnit niciodată in fața ochilor, doar acum am ocazia să îl strâng sub talpa și să-l distrug. Dar dacă îl omor pe el, oare nu mai are frați? Verișori? Alte neamuri care vor vrea să se răzbune?

• Hei, cum te cheamă? Îl întreb
• Pe mine mă cheamă Scărpinescu!
• Uite care-i faza, Scărpinescule, tu îmi distrugi mie viața!
• Eu?
• Da, da, tu. Somnul meu nu mai e somn, pielea mea, nu mai e piele și nici viața nu e viața!
• Dar, Tudor…
• Niciun „dar”, îl întrerup, uite, aici, aici, aici, îi zic arătându-i cu degetul brațele, coapsele, umerii, picioarele, toate astea sunt urme de scărpinat provocate de tine! Și nu-i frumos așa! Odată am rămas fără aer, doar doctorii au putut sa îmi ofere oxigen ca sa îmi revin, mama mea plângea. Mereu noaptea se supăra că în loc să doarmă, eu ii cer sa mă dea într-una cu cremă. Nu-i frumos așa! Mă supăr pe tine!
• Tudor, eu de asta am venit acum, răspunde trist acarianul, atât de trist că nu-mi mai venea să îl cert.. mă simțeam un pic vinovat de tristețea lui. 
• Hai, spune!
• Alaltăieri, mama ta mi-a omorât părinții cu acaricidul. Ei stăteau liniștiți, pe mine m-au trimis să aduc niște puf din pernele din camera părinților tăi, când m-am întors, nici urmă de ei. Nici casa nu o mai aveam. Era totul distrus.
• Păi… mama împrăștie soluția aia pentru mine, e drept!
• Da, pentru tine, dar noi?

M-a pălit atunci un sentiment tare ciudat, asemănător celui din ziua în care am lovit-o pe verișoara mea și ea a căzut peste masa de sticlă și a spart-o. O vinovăția atât de grea, că îmi făcuse o buclă în gât, o buclă pe care mă chinuiam, cu greu, să o înghit. 

       –  Îmi pare rău, îi zic. 

       – Și mie îmi pare rău că îți fac rău.  Uite, acum câteva zile am primit o scrisoare de la unchiul meu din Brașov. Scria acolo ca e bine și ca ei sunt sănătoși, că zilele astea călduroase ies la plaja, și a mai zis că familia in care locuiesc, a montat un soi de acoperiș pentru ei.

       – Un acoperiș?

      –   Da, o husa care îmbracă salteaua. Ei stau în saltea fericiți, iar oamenii stau deasupra husei la fel de fericiți. 

      –    O husa zici? 

• Da. 

Pac, mă trezește de-odată o bubuitură puternică! Căzusem din pat. Alerg la mama în cameră și mă trântesc în brațele ei. O strâng tare în brațe. 

      –    Scărpinescu, familia, husa, îi zic.

• Tudor, liniștește-te! A fost doar un vis!
• Nu, nu a fost un vis! Îi omorâm, nu mai da cu soluția aia, îi omorâm!
• Pe cine, mami?
• Pe acarieni! Răspund eu și mama mă ia in brațe și începe să mă mângâie, mă liniștesc imediat și adorm înapoi. Mereu mângâierile ei mă fac să adorm. 

A doua zi, dis-de-dimineață, mama era cu laptopul în fața ochilor și își bea liniștită cafeaua plină ochi de o spumă albă și pufoasă. M-am dus la ea și am cuprins-o. 

• Ce faci?
• Îți cumpăr o husa, mami, pentru salteaua de la tine din camera. 
• Mulțumesc, mami! Îi răspund fericit. 

De atunci nu am mai auzit nimic de Scărpinescu, dar să vă spun sincer, nici dor nu mi-e de el.