Înainte de toate, trebuie să știți că eu sunt o fetiță cuminte, în ciuda a tot ce urmează să vă povestesc.

Era vară, că eu vara fac mai multe activități, fiindcă atunci o petrec pe toată la bunica, de când se termină festivitatea aia fandosită cu pompoane și coronițe din care cad florile pălite de soarele puternic din Iunie, până când trebuie să încep iar școala.

Bine, mama mă ia de la bunica mea cu două zile înainte să-nceapă școala, că trebuie să dăm o tură și la magazinul de haine din colțul blocului, fiindcă eu cresc la bunica, de parcă mi-ar da să mănânc metru cu lingurița, după cum afirmă mama obosită în fiecare an în ziua în care mă probează cu felurite cămăși, peste care pune șorțuri bleumarin și mânecuțe pe care nu știu cu ce le-o fi călcând de stau țepene, eu am o bănuială că ar fi zahăr, dar n-am îndrăznit niciodată să le gust, fiindcă mama se chinuie mult cu ele și nu aș vrea să-mi iau bătaie.

Am apreciat mereu strădania mamei de a mă trimite la școală așa, cum sunt trimiși și ceilalți copii, aranjați și apretați, proaspăt scoși din cutii, numai că eu sunt mai mult de genul unei fetițe scoase din cutia cu surprize, pentru că nu am niciodată o mânecă egală cu alta, cozile-mi sunt veșnic lăsate-n jos de gravitație, nu că m-aș zbengui eu în toate pauzele alea, că bine că a inventat cineva și clopoțelul și leagănul și bara de gimnastică pe care pot să merg în mâini, că altfel, nici că mai mergeam la școală.

Dar, să ne întoarcem la vacanță, pentru că, așa cum spuneam, era vară și până la toamnă, mai era toată vacanța asta pe care o așteptam încă de când trecea Crăciunul.

Vremea era frumoasă, bunica se plângea că-i cald, dar mie nu mi se părea, ori că eram eu mai rezistentă, ori că nu aveam timp să-mi dau seama, dar pentru mine, vremea era chiar potrivită. Bine, nici bunica nu lepăda ilicul ăla după ea, că eu îi spuneam să-l dea jos și ea tot pe ea îl ținea. Ilicul bunicei era mereu pe ea, nu știu dacă noaptea și-l dădea jos, dar știu că unde o vedeai, o vedeai cu ilicul pe ea, cu dresurile gri, groase și alea, de mă scărpina pe mine pielea când mă uitam la ea și câte o rochie diferită, cu nuanțe închise la culoare, pe materialul cărora erau desenate flori, cerculețe sau siluete sau pene de păun.

Cum se făcuse dimineață de ceva timp, m-am dus eu repede la prietenul meu de vară, Mihai, să-l scot la joacă. Numai că Mihai nu cred că auzea că strigam la poartă, că nu ieșea, deși eu îl vedeam cum se uită la mine de după perdeaua albă din marchiza lui. Am intrat, așadar, în casă după el, că și geamurile astea, nu mai sunt cum au fost cândva, că-s făcute din mai multe straturi de chestii care, cumva, te fac să nu auzi când cineva strigă la tine tocmai de la poartă. Am împins poarta cu piciorul, că se blocase în asflat și am hârâit-o puțin, apoi am mers direct în marchiză să-l scot pe Mihai la joacă.

– Ce faci? Am zis către el, cu o mână-n șold.

– Mă…plimb, a răspuns Mihai, cam luat din oală.

– Unde?

– Pe aici.

– Prin casă?

– Singur?

– Păi, merg și eu cu tine, am zis eu și m-am apropiat de el.

Deși nu părea prea încântat, mă gândeam că avea mai mult timp de când începuse plimbarea, așa că, mi-am zis eu în sinea mea, că poate are vreo bătătură la picior.

– Unde mergem? Am întrebat, pentru că mie îmi plăcea să știu unde merg, nu să mă plimb așa, aiurea.

– ..bucătărie.

– Bun, să grăbim pasul, atunci, că nu-i chiar aproape bucătăria de vară.

Și-am plecat spre bucătărie și nici nu vă imaginați în ce aventură am pornit noi doi.

După ce ne-am luat papucii în picioare, eu m-am împiedicat de prag și m-am dus direct cu bărbia de ciment. A început Mihai să țipe și să tremure de parcă îl durea și pe el.

– Taci, măi, oleacă, i-am zis, că este doar un pic de sânge, adu apă rece.

A fugit el, s-aducă apă rece de la fântână și s-a întors cu limba scoasă, cărând găleata de tablă jumate cu apă, jumate cu aer, că nu avea, firavul de el, putere să o care plină. Era ud tot de la papuci, până la pantalonii gri, scurți, din material sintetic, dar nu am stat să-l inspectez prea tare, că erau oricum din ăia de care se usucă repede, fiindcă îi purta în fiecare zi, și, deci, se uscau imediat după ce erau spălați, m-am gândit eu. M-am dat cu apă rece, am făcut un pic de aer cu mâna și i-am zis lui Mihai că putem să ne continuăm plimbarea.

Deodată, că așa se întâmplă aproape mereu lucrurile, văd că în găleata gri, de tablă, ușor ruginie pe margini, se tot mișcau niște valuri ciudate. La început, am zis că nu am să bag de seamă, că Mihai mișcase tare apa aia până să o aducă la mine, și conform legilor fizicii, era normal să se miște, dar, apoi, mi-am dat seama că nu prea avea cum să se mai miște încă, din moment ce sângerarea mea se oprise de ceva timp, deci și apa din găleată trebuia să se fi liniștit.

– Nu te mișca, i-am zis lui Mihai, iar el, prieten ascultător, a rămas statuie, mișcând buzele ușor și spunând:

– Dacă e gândac, ia-l repede de pe mine!

– Stai că nu e gândac, tu stai acolo, i-am zis și am băgat mâna în apă.

Era atât de rece apa, că mâna m-a durut instant, mai tare decât bărbia, dar asta m-a ajutat, clar, să uit că m-am lovit.

Tot amestecând eu acolo în apă, am dat de ceva moale și alunecos, l-am apucat zdravăn și l-am scos din apă, privind cu ochii curioși. Era un pește de vreo specie de-asta de oraș, pentru că din balta noastră, din Siret, nu avea cum să fie. Ochii îi erau ieșiți din orbită și corpul mai mic la mijloc decât în rest.

– Fiindcă îl strângi prea tare, a zis Mihai, tot cu jumătate de gură, fiindcă el rămăsese fix în aceeași poziție, după cum îi dădusem indicații.

I-am dat, apoi, un pic drumul de la mijloc, fiindcă intenția mea nu era să-l sufoc, ci să-l țin bine, căci tare îmi aluneca printre degete.

Avea o culoare incredibil de portocalie, ca în desene animate, iar în creștetul capului, o creastă de cocoș, necrescut suficient, despre care, m-am gândit eu, că ar putea fi o vezică înotătoare.

S-a uitat și el în ochii mei, apoi în ochii lui Mihai și a început să… mormăie, sau, în orice caz, să scoată un sunet care semăna cu o bătaie, nu ca acțiune de dat cu palma, ci ca sunet pe care îl auzi.

– Vă îndeplinesc 2 dorințe, am auzit deodată.

Mihai a rămas cum era, adică înlemnit.

– 2? Am întrebat, nu 3?

– 2 doar, pentru că sunt portocaliu, nu auriu.

Portocaliu, auriu, peștele acesta ne-ar fi îndeplinit nouă câte o dorință, m-am gândit eu.

– Stai, câte două de fiecare, sau câte una de fiecare?

– Câte una, de fiecare copil, a zis iar peștele, și atunci am decis să îi mai dau un pic drumul din strângerea de mână.

– Să ne gândim… tu ce ai vrea Mihai?

– Să îmi dai voie să mă mișc, a zis el.

– Ah, păi, cine nu te lasă?

– Tu, ai zis să stau nemișcat.

– AAH, am început să râd, mișcă-te că eu ți-am zis atunci să nu te miști, nu acum.

– Dar nici nu mi-ai zis că mă pot mișca.

– Mișcă-te, i-am zis pe un ton mai puțin elegant, și hai să luăm o decizie.

– De fapt, ar fi 2, a răspuns el puțin arogant fluturându-și mâinile care probabil îl dureau.

– Fiecare câte una, e bine așa?

– Mai bine, eu îmi doresc foarte mult să am propria ea mea carte de povești, a zis și brusc i-a apărut la picioare volumul hardcover Olguța și un bunic de milioane, a lui Alex Moldovan.

Eu m-am blocat din două motive: 1. Pentru că nu mă așteptam să se întâmple așa repede întreg procesul de îndeplinire, și 2. Pentru că nu mă așteptam ca Mihai, copil crescut la țară de 11 ani, să își dorească tocmai o carte din moment ce nu avea nici măcar o altă pereche de pantaloni de schimb.

– Acum e rândul tău, a zis Mihai, mângâind fericit coperta cărții.

– Eu îmi doresc să… îmi doresc o… îmi doresc… nu știu ce îmi doresc, am zis.

Mihai a tăcut mâlc, peștele s-a uitat la mine ciudat, de parcă nu mai văzuse copil ca mine, ce mai, era stânjenitor. Iar, deodată, cum v-am zis că se întâmplă lucrurile, un măcăit puternic s-a auzit de după colțul casei. O rățușcă galben-pui, se chinuia să scape din mâinile bunicului lui Mihai căruia i se pusese pata că el vrea piept de rață în sos de piper și boabe de muștar cu miere.

N-am stat să mă gândesc prea mult, pentru că bunică-su’ avea deja toate ustensilele pregătite, pe care nici nu am să le descriu, și rața mă privea fix în ochi cu disperare.

– Îmi doresc să fie vegetarian bunicul lui Mihai!!

Brusc a dispărut și peștele, a încetat din măcăit și rața și bunicul lui Mihai a strigat autoritar la tanti Marghioala:

– Fă, Marghioalo, pune de-o mămăliguță și de-o tocană de cartofi!

Am rămas și eu la masă, căci făcea tanti Marghioala o tocăniță de cartofi de te lingeai pe degete.