Ghiocel

Era micuț și elegant
Zăcea cu nasul în pământ.
Doar căuta un loc să iasă.
Ca Primăvara s-o miroasă.
El cu răbdare a răbdat,
Cu ascultare-a ascultat.
Cu mintea s-a gândit la bine.
Cu sufletul a tot sperat.

Iar într-o zi, de dimineață,
Eu nici măcar spălat pe față,
Am observat chiar în grădină,
Că din aceeași rădăcină,
A scos, iar, capul Ghiocel.
Era micuț și vai de el;
Ud tot, murat și aplecat,
Dar iute eu l-am motivat:

Hai, capul sus, măi Ghiocel,
Că nu mai ești chiar bobocel,
E cam timpul să te adun,
Să te scutur și să te pun
În vaza mea cu alte flori.
„Poftim?” A zis cam cu fiori.
„Doar ce-am ieșit iar din pământ,
Tu iar m-aduni? Iar mă oferi?”
Da, am zis scurt și la obiect,
Că-i vremea iar de oferit,
Că astăzi este Mărțișor,
“Iar?” A țipat îngrozitor,
Cu vocea ușor ascuțită.
Iar, i-am răspuns într-o clipită.
Să-l fi văzut atunci pe domnul
Cum repede a schimbat tonul
Și mi-a șoptit cu ochii mici:
“Și dacă nu m-ai da, ce zici?”
Și ce să-i dau? Am zis șarmant.
“Să mă gândesc… un diamant?”
Băi, ce ți-e și cu ghioceii,
Te bagă-n sărăcia vremii.