Tăticul meu, dac-aș putea

Să te aduc în lumea mea,

Să te mai strâng în brațe odată…

Să-mi spui că mă iubești în șoaptă,

N-aș aștepta să mă strângi tu!

Aș strânge prima dată ochii

Și aș simți o împlinire,

Protecție și fericire…

O siguranță, alinare,

Căci numai eu știu cât mă doare.

Dac-aș putea să te privesc

Și tu cu ochii să-mi zâmbești.

Dac-aș putea să-ți cer un sfat

Și tu cu gura să spui drept:

„Tu ai un port și ai o vorbă,

Tu fii așa cum vrei să fii,

Mai mult ca tine, nu ca ei!

Căci porți în suflet bunătate,

Nu da din ea doar jumătate!”

Dac-aș putea să te întreb:

Ce este viața?

Ce-i iubirea?

De ce simțim dezamăgire?

De ce uneori suferim?

De ce, oare, doar rar zâmbim?

De ce ne doare când ne doare?

De ce dezamăgim în schimb?

De ce mereu nu avem timp?

De ce toți mor și nu mai vin?

Noi cum oare îmbătrânim?

De ce se scutură copacii?

Și-apoi revin la forma lor?

De ce unii-s mai buni ca alții?

Cum să aleg drumul cel bun?

De ce privim cu supărare?

De ce-așa tare viața doare?

De ce avem orgolii seci?

De ce urâm cu ochii reci?

Mai mângâie-mi odat-obrazul!

Mai pune-te-n genunchi și zi-mi

Că tre’ să am mai multă grijă,

Că pentru tine sunt destul!

Mai ia-mă înc-odată-n brațe

Și pupă-mă pe frunte blând!

Mai uită-te iarăși la mine

Și zi-mi ce trebuie s-aud.

Mai ține-mă la braț odată

Și plimbă-mă cu bicicleta.

Hai să lăsăm iar pe zăpadă

Urmele noastre, pas cu pas.

Promit că n-am să mă mai supăr

Că tu faci unul, iar eu trei.

Dansează-mă măcar odată

Și ceartă-mă iar, dacă vrei.

Că prea mi-e dor și prea mi-e frică.

Prea tare viața mă obligă

Să joc, să cânt, să râd, să uit.

Să caut resemnare-n gând.

Cu ce-am rămas eu de la tine…

Cu vorbe calde și iubire,

Am amintiri în care râzi

Atunci când mai sus mă arunci.

Cu bunătate, cu respect,

Erai atâta de corect!

Spuneai mereu cu modestie

Că oamenii-s egali în lume,

Că nu există să fii mândru

Decât de ale tale gânduri,

De ale tale fapte bune,

De-nțelepciunea de-a alege

Să fii mai bun, să poți culege

Ce ai sădit!

Dar, tatăl meu, tu n-ai cules

Doar ai sădit atât de multă fericire

În toat-a mea copilărie!

Iartă-mă, tată! Te implor!

Că nu am fost un bun odor.

N-am stat mai mult pe pieptul tău!

Nu te-am pupat cu mai mult dor…

Că nu te-am strâns mai tare-n brațe

Și ți-am ascuns unele vise.

Că nu am stat mai mult cu tine.

Doar să mă vezi, să simți mai bine

Cât te iubesc!