Era odată, mai demult, că dacă n-ar fi fost, n-aș mai fi stat eu acum să vă zic.

Zăpada se cernea, și aia mare cred că rămânea pe sus, pe undeva, iar pe pământ cădea doar aia mică. A fost nevoie de multe zile să se așeze zăpadă pe uliță ca să putem și noi să ne jucăm de-a binelea. Ce să faci? Fluturi, sanie, bătaie cu bulgări și multe nasuri înghețate că nu eram echipați chiar bine, eram așa, mai săraci, să zicem, dar nu săraci că nu aveam ce mânca, ci săraci că nu aveam bani de dat pe haine din astea groase. Dar oricum nu prea simțeam frigul, numai când ajungeam în acasă și puneam picioarele pe sobă, nu simteam cum ardea soba din cauza picioarelor degerate. Adormeam uneori cu picioarele lipite de teracotă, iar când ne trezeam, ne frigeau de ziceai că le-am bâgat în ceaunul de lapte cu mămăligă al mamei, că doar v-am zis eu că nu eram săraci, mâncare era de ne turnam și-n cap, că aveam și vacă. Oricum făceam pui mereu, mereu. Parc-o aud pe mama: „Fac un puișor de mămăligă”. Veselie, că mama ne iubea și niciodată nu ne dădea să mâncăm puișorul gol, ne băga ba un lapte, cum am zis, ba un cartof copt în sobă, sau un ou. De Paște tăia chiar și cocoșul.

Anyway, eram noi toți copii pe-acolo, pe afară, și ne-am apucat să facem un om de zăpadă, că nu ne erau încă fațele blocate de ger. Am rostogolit zăpada, și am rostogolit-o, și am adus și-un morcov de la o vecină, că pe noi nu ne lăsa mama, și cărbuni de la alt băiat, de-a lui Calu, dacă-l știți, de i-am pus în loc de nasturi, iar pe cap, fiindcă-mi era rușine că eu n-adusese nimic, i-am pus strachina lui Vasilică, Vasilică era un cățel, dar vai de el de slab, îl țineam legat la leasă, mulți nu știu ce-i aia.

Să revin la poveste, după ce l-am terminat, ne-am dus fiecare la casa lui. Se înoptase de-a binelea. Fericită că am reușit să-l facem pe Omul de Zăpadă așa frumos, mă mai uitam pe geam la el, că geamul mititel din cămara părinților dădea chiar în ulița aia. Și ce credeți c-am văzut? Mergea! Omul de zăpadă mergea ca toți merșii! Deci am zis că-nebunesc, am ieșit afară, am strigat, am urlat pe la toți, dar cred că ei deja dormeau, că n-a ieșit nimeni. Dac-ar fi fost pe-atunci telefoane, păi n-aș fi filmat eu și m-aș fi făcut crezută? Dar pe-o parte mai bine că nu erau, că imediat cum am ajuns la el, el s-a uitat la mine, eu la el, el la mine, avea ochi! Deci jur! Doi ochi mari și-albaștri. N-am crezut, și l-am întrebat:

– Pot să te-ating?

– Da, ba chiar ar fi bine să mă și scuturi oleacă, am înghețat!

Și l-am scuturat, și ce să văd, era frate-miu, Ionică. Noi am uitat că zăpada nu stătea lipită deloc, că era moale, și ca să ne iasă forma, l-am pus pe el să stea ca de model, l-am acoperit și l-am acoperit așa de bine, că acolo a rămas. 

Băi, dar și mama asta. N-a observat ea că ăsta n-a venit la masă, dar săraca, avea o vorbă: Unde mănâncă unul, mănâncă doi”, probabil că ce s-o fi gândit? Că vorbea mergea destul de bine și invers.

Și uite-așa, lui săracul Ionică și azi îi spun: „Băăăăi, ai avut noroc de mine, că te mai găseam la primăvară”, că adevărul e că pe atunci iarna era iarnă, nu ca acuma. 

A doua zi, era Crăciunul, nu mai știu exact ce ne-a adus Mosul, dar era sigur Crăciunul că mirosea a portocale în casă când am intrat și l-am pus pe Ionică lângă sobă. Ne uitam amândoi cu jind la portocalele care ieșeau din sacoșa mititică de sub bradul încărcat cu fondante.