Într-o dimineață, pe când voiam să dormim și noi până mai târziu, mama ne-a trezit spunându-ne că e timpul să ne îmbrăcăm să mergem în vacanță.

Eu m-am ridicat numaidecât, căci cuvântul „vacanță” este unul pe care nu îl auzi prea des. Fratele meu, însă, a început să mârâie, că el mai vrea să doarmă, scoțând niște sunete enervante de copil somnoros.

Ne-am îmbrăcat, ne-am adunat jucăriile preferate și am început să le îndesăm în gentuțele mici pe care avem voie să le luăm cu noi în avion. Până la ușa, a trebuit să renunțăm la ele, una câte una, păstrând numai maxim una de căciulă. Degeaba am încercat să negociem cu mama, căci ea are mereu câte o explicație pentru orice și așa că am ales, decât să rămânem și noi acasă cu jucăriile, mai degrabă să mergem.

Drumul până la aeroport a fost rapid. Imediat după ce mama și-a vărsat cafeaua pe rochia ei galbenă cu flori verzi și tata și-a scăpat telefonul fix sub banchetă, eu și fratele meu am adormit.

• Uitați, avionul, ce aproape e, a strigat mama, trezindu-mă fix atunci dintr-un vis în care urmăream o caracatiță ca să-i număr tentaculele.
• Unde? Am întrebat ridicându-mă deodată din scaunul meu.
•  Deasupra, acolo, a zis tata, arătând cu degetul pe tavanul mașinii.

Fratele meu a început iar să mârâie somnoros așezându-și mâna sub cap.

„Repede geanta, ia și rucsacul, nu uita de pălărie, vai, telefonul!” O agitație pe care nu o înțelegeam, căci de ce să ne agităm degeaba, că doar n-am pierdut niciodată avionul și am fost în atâtea. Dar, ce ți-e și cu adulții ăștia, imediat ce intră în parcarea aeroportului, în loc să fie fericiți că urmează să meargă în vacanță, se enervează repede, uită mereu ceva și te ceartă din orice, chiar și dacă pur și simplu tu vrei să te învârți cu geanta cu roți, cu care nu ai ocazia decât atunci să te joci.

De ghișeul unde doamna ne ia bagajele și le etichetează, am trecut repede, căci a avut tata grijă să ajungem acolo primii. La porțile mici unde trebuie să îți scoți borseta din gât, a fost iar un pic de gălăgie, căci mama a vrut să treacă prima, eu am lăsat-o, dar fratele meu a zbughit-o prin fața ei, a zbughit-o și mama după el să nu-l piardă spunându-i că dacă îl pierde îl lasă acolo. Dar eu n-am crezut-o! Frate-miu’, în schimb cred că da, că a stat lângă ea următoarele 5 minute.

Am trecut apoi pe lângă niște birouri mari, acoperite cu geamuri curate, în care stăteau polițiști.

•  Controlul pașapoartelor, a spus tata, și ne-a rugat să stăm lângă ei.
• De ce ne controlează? A întrebat fratele meu.
• Să vadă că sunteți copiii noștri și nu ai altcuiva.
• Dar se vede, că eu semăn cu tine, David cu mama, a răspuns Tudor care abia împlinise 6 ani de oleacă de timp.

Tata a început să râdă, mama a zâmbit și ea puțin așezându-și apoi pălăria mai pe spate.

După ce s-a convins domnul polițist prin geam că suntem ai lor, a început goana după poarta numărul 7. Nouă ne-ar fi convenit, căci oricum, noi gonim mereu, dar parcă acum nu aveam chef să alergăm, mai ales că treceam pe lângă magazine mari și colorate, cu mirosuri de șampon, cafea și brioșe cu ciocolată.

• Pot o brioșă, mama? Am întrebat eu.

Mama nu mi-ar fi luat, c-am văzut-o eu după față, dar cred că a zis că e vremea să întrăm pe modulul „Holiday”, așa că a dat din cap afirmativ după ce a căutat privirea tatălui.

• Mai avem de așteptat o oră, a zis tata uitându-se la ceas.
•  Atunci să luăm loc pe canapeaua cafenelei, a zis și mama, vizibil relaxată. Aș putea bea și eu o cafea, a continuat.
•  Dar nu ai una pe rochie, a zis tata și am început toți să râdem, chiar dacă mama nu râdea chiar cu toți dinții.

Ora aia nu a trecut prea greu, aveam voie să alergăm doar de la canapea până la niște scaune, fără să deranjăm, însă, adulții călători care treceau printre picioarele noastre cu trolere zgomotoase.

Momentul mult așteptat venise, sunetul de scanare al biletelor se auzea în mod repetitiv, și le-am tot auzit până când l-am auzit pe cel al biletului meu. „Clinc” și eram deja la ușa avionului, trăgându-l pe fratele meu de gulerul tricoului să nu urce primul.

•  Ce loc avem ? a întrebat tata.
• 5, i-a răspuns imediat mama.
• ABCDE sau F? a insistat iar tata.
•  ABC și D, a răspuns mama.

Locurile s-au nimerit să fie cu Tudor la geam, eu la mijloc, mama pe scaunul de lângă coridor, tata după coridor, imediat lângă mama.

Centurile de siguranță se auzeau continuu alături de urlete scurte de copii mici.

Decolarea a fost cu goluri în stomac și mama certându-l pe Tudor să lase parasolarul ridicat. În fața mea, o fetiță tot cam de șase ani, plângea că o dor urechile, o alta mai măricică a vrut să coboare din avion implorându-și părinții și spunându-le că ei îi e frică de înălțime.

Urletele au fost imediat întrerupte de doamnele îmbrăcate în uniforme, care treceau pe lângă noi cu gustări împachetate, dar imediat după foșnet, urmau alte urlete, parcă mai puternice decât la început, am bănuit eu, de la biscuiții cu ciocolată.

• Vreau la baie, se auzea din spate.
• Când ajungem? 
• Dă-mi tableta!
• Nu, vreau să mă uit la film.
•  Stai jos!
• Ridică masa!
• Nu mai trânti apa pe jos!
•  Dormi!
• Bea încet să nu te uzi!
• Când mai ajungem? 

De acolo de unde eram eu, vedeam mame ciufulite la păr, tați care aveau cămăși boțite și un pic pe-afară din pantaloni, bunici adormiți care încercau să-și liniștească odraslele care nici măcar nu erau ale lor.

M-am uitat apoi la mama mea, care pusese capul pe spate și ținea ochii închiși. Am mângâiat-o pe picior, căci așa îmi face și ea uneori când nu pot să adorm.

Deodată, scaunul ei a început să tremure tare. Ea s-a ridicat și a deschis și ochii. Ori mângâierea mea nu a avut efect, ori copilul din spatele ei, bătea cu picioarele în scaun spunând că el s-a plictisit.

Atunci am înțeles eu că părinții nu merg în vacanță, merg de fapt, să aibă grijă de copii în altă parte.