Pe mine nu mă scăpau, nici din ochi, dar nici din mână, oriunde mă luau cu ei ca pe un scai…Erau copiii la suflet, le miroseam frica din nasul lipit de mine, le vedeam teroare din ochii țintuiți de țeavă… simțeam cu le dârdâie chiloții.

Eram la 1939, stăteam nou-nouță pe raftul prăfuit al unui depozit.

Am auzit deodată o forfotă mare, oamenii se îmbulzeau, ne smuceau, una câte una, punându-ne pe umerii lor puternici.

Mi-a zburat și praful.

Pe mine m-a luat o mână tremurândă, auzeam inima cum îi bate, era prima inima pe care o auzisem vreodată, îmi imaginam că ticăie mai frumos, dar ea bătea galop.

M-a scos apoi la lumină, am simțit răcoarea toamnei care mă făcea să îmi doresc să stau puțin și să o percep mai bine, dar el a început să fugă. Mă clătinam când în față, când în spate, mă ținea strâns de curea. Alergam alături unul de altul, simțind că urmează să schimbăm împreună lumea…

Brusc s-a oprit, m-a luat temeinic de mâner și m-a așezat în fața ochiului său drept, m-a mângâiat lin și a așteptat comanda. A apăsat puternic…gloanțele zburau peste tot… I-am șters lacrimile și i-am spus: „Putere, Camarade!”. Ca și cum m-ar fi înțeles, a luat muniția și m-a încărcat, m-a mângâiat din nou și-a așteptat comanda…

Mă trăgea și înainte și înapoi, urla din toți plămânii. se întorcea apoi cu privirea către cer și-l auzeam cum se roagă la el. Oamenii sunt foarte ciudați, se roagă la tot felul de lucruri să-i salveze când, de fapt, noi toate știm că salvarea stă doar în mâinile lor …

Și ceilalți cădeau, și cădeau cu miile printre construcții improvizate în pământ, sârme ghimpate și șoareci…

Liniștea s-a lăsat spre amurg. A început să plouă. El s-a adăpostit sub un stejar bătrân. Ma strângea tare la pieptul său.

Inima i-a luat-o iar la goană. Atunci m-a strâns mai tare, parcă-mi mulțumea. Și-a adormit mai multă vreme.

Eu am rămas acolo, privind cum se albesc cireșii.