În ograda bunicului
M-agăț de timp cu mâini fierbinți,
Cu ochi înlăcrimați, cuminți.
Gânduri mă duc tot înainte,
Alt gând se-ntoarce, apoi, în minte…
Mă ridica cu mâini gheboase,
Cu degetele strânse, groase.
Râdea cu râs molipsitor,
Ce azi mă umple iar de dor…
Mă înălța spre soare, sus,
Picioarelor făcea avânt.
Ca o pendulă oscilam
Înapoi, înainte…mă opream!
Deodată sufletul, galop
Se speria și se ferea:
Acum cum oare mă dau jos?
Parcă și mintea se oprea.
Uitându-mă puțin în spate,
Sucindu-mă doar pe o parte,
El era veșnic tot acolo
Zâmbind așa ca un copil
Curat la suflet și fragil,
Ținând palmele larg deschise
Sub tălpile mele încinse.
Și mă prindeau brațele sale
Atât de lin, c-acuma doare…
Acum l-aș înălța și eu…
Dar eu nu sunt un Dumnezeu
Și nu-i corect, c-ar merita
Măcar să-l prind cu mâna mea,
Măcar să-l prind, de ar cădea…
Să prind cu degetul meu mic,
Degetul său cel scorojit,
Și strâns, formând un infinit,
Să ne privim spunând atâtea.
Doar cu ochi calzi și cu un zâmbet
Ce-nseamnă: mulțumesc, din suflet!