Niște versuri

Niște versuri

Poezia e un dar
Care-i învelit în har.
Însă nu e „dar” conjuncție,
Are, deci, o altă funcție.
E un „dar” ca substantiv,
Care vrea, la mod fictiv
Să pășești în universuri,
Citind, iată, niște versuri.

Ca nuca

Ca nuca-n perete Fabulă sau oricum, ceva cu tâlc Odat’sau de mai multe ori,Cum se întâmplă uneori,O... Citește mai mult

Era micuț și fără grijă

Ghiocel Era micuț și elegantZăcea cu nasul în pământ.Doar căuta un loc să iasă.Ca Primăvara s-o... Citește mai mult

Ograda

În ograda bunicului M-agăț de timp cu mâini fierbinți,Cu ochi înlăcrimați, cuminți.Gânduri mă duc... Citește mai mult

O rugăciune pentru tata

Tăticul meu, dac-aș putea Să te aduc în lumea mea, Să te mai strâng în brațe odată Să-mi spui că mă... Citește mai mult

Moș Crăciun

O magie zace-n mine Încă din copilărie, Și tot crește, Și dospește, Curând se îndeplinește.   Știu... Citește mai mult

Mai

Alina Diaconu

Mă țin cu palma de pământ,
Îmi fugăresc frica din gând.
Aeru-mi îngustează gâtul,
Obrajii mi-i usucă vântul
De mai.

De-acum nu mă mai găsesc acasă.
Mă doare pieptul, mă apasă,
Genunchii tremură-obosiți,
Ochii urlă nedumeriți
De dor.

Dincolo de pământul surd
Stau eu, trăiesc, dar nu aud.
N-aud clopotnița cum bate,
Nu-i văd sufletul cum se zbate.
Mă dor.

Nu văd păsările cum își scaldă
Aripi mai vechi în ape noi,
Nu mai miros ca altă dată
Mireasma crengilor vioi
De mai.

Pun altă palmă pe pământ
Și mă ridic, dar totuși plâng.
Îmi clatin corpul și privesc
O cruce-n piatră, îi zâmbesc.
E el.

Pe ea e chipul unui tată,
Un om căruia i-am fost fată.
Mă strigă, iar eu nu-l aud.
Îl strig și eu, dar nu-i răspund.
E gol.

Ilustrație pentru poezia „Mai” de Alina Diaconu