Luna plină cu emoții, plină cu iubire, luna plină cu jucării

De ce e luna plină ?

Ca de obicei, seara e zarva mare la noi: ia și spală-te pe dinți, duș.  Că vrem, că nu vrem, le facem noi pe toate, dar mă irit la „strângeți jucăriile”.  Păi, mâine nu-s iar împrăștiate peste tot?

Știind că mamei îi place când îmi exprim punctul de vedere, mă gândesc să-încerc. Și înghit curajos în sec și-i zic:

•  Mamă, nu ești și tu de părere că mâine le împrăștiem iar? Nu ar avea rost, după părerea mea, să le strângem acum și să le împrăștiem iar mâine. 
• David, îmi zice mama calmă – asta nu era a bine! Tu știi de ce e luna plină?
• De alb?
• Da! Și de mai ce?
• Cu brânza nu-i sigur că am văzut eu un documentar. 

Zâmbind mama mă îndeamnă să o privesc atent. 

• Privește-o și cu mintea, și cu ochii! A zis ea.

Îmi dădea o impresie că în interiorul ei ar fi o siluetă a unei fete. 

• E o mama înăuntru? Zic eu repede.
•  Nu este o mamă, dragul meu!

Mă mai uit o data, de data asta am și strâns un pic din ochi, ce era ce îmi scăpa?!

• Este rotundă, perfect rotundă, albă și mare, ai putea zice că e un răspuns de expert ăsta, nu?
• Exact! Un expert de 6 ani!

Atunci mama se apropie și ea de geam, îmi ia umerii în palmele ei calde și începe să îi mângâie. Mai că nu mă mai interesa deloc de luna asta și de ce o fi ea albă. 

• Eu, spune ea, continuând să mă mângâie, văd luna plină de curățenie!
• O vezi curată lună? Zic eu.
•  Exact! Și observ că ea luminează exact în camera voastră plină cu jucării alandala. 

Fără să stau prea mult pe gânduri, sar repede din mâinile ei moi. Repede, ăsta aici, dinozaurul aici, pokemonii îi așezăm pe etajeră, cartea sus, creioanele în dulap. Mingea sub scaun, la locul ei. 

 Poc, poc, bat din palme mândru de mine.

 Mă uit la lună, luna parcă la mine și imediat îmi amintesc că trebuie să o iau în brațe pe mama! Și o strâng, și o strâng tare!

• Să știi că eu sunt sigur că acolo pe lună este și o mamă. 
• De ce crezi asta?
• Altfel nu avea cum să fie pe lună, curat lună.