Mă țin cu palma de pământ,
Îmi fugăresc frica din gând.
Aeru-mi îngustează gâtul,
Obrajii mi-i usucă vântul
De mai.
De-acum nu mă mai găsesc acasă.
Mă doare pieptul, mă apasă,
Genunchii tremură-obosiți,
Ochii urlă nedumeriți
De dor.
Dincolo de pământul surd
Stau eu, trăiesc, dar nu aud.
N-aud clopotnița cum bate,
Nu-i văd sufletul cum se zbate.
Mă dor.
Nu văd păsările cum își scaldă
Aripi mai vechi în ape noi,
Nu mai miros ca altă dată
Mireasma crengilor vioi
De mai.
Pun altă palmă pe pământ
Și mă ridic, dar totuși plâng.
Îmi clatin corpul și privesc
O cruce-n piatră, îi zâmbesc.
E el.
Pe ea e chipul unui tată,
Un om căruia i-am fost fată.
Mă strigă, iar eu nu-l aud.
Îl strig și eu, dar nu-i răspund.
E gol.